#10. Mirosul unei carti proaspete

1zjctn7crq

Ioai, deci io chiar ma mir ca scriu despre asta. Si asta pentru ca atunci cand eram mica aveam o vorba: “da-mi sa fac oricate culegeri de mate, numai nu imi da sa citesc”. Si, intr-adevar, cam 30 de ani nu m-au pasionat cartile. Mi se parea plicitisitor, pentru oameni fara lucruri mai bune de facut decat cititul si, unde mai pui ca, neavand o memorie foarte buna, mi se parea ca citesc degeaba. Ca si filmele la care te uiti dar atunci cand se vorbeste despre ele pe undeva, habar n-ai ca le-ai vazut vreodata. Bine, asta cu memoria are si parti bune, faptul ca de cate ori te uiti la acelasi film, de atatea ori gasesti ceva nou (chiar daca nu este) si razi de mai multe ori la aceeasi gluma.

Andreea Raicu zicea intr-un interviu ca ea pana pe la treizeci si ceva de ani nu a putut face yoga. Si ei i se parea plictisitoare si nu putea sta locului o clipa. Acum insa, de cand si-a gasit echilbrul interior, a devenit mare fan declarat yoga si meditatie. Ei bine, uitandu-ma in urma, asta  cred si eu despre mine si relatia cu cartile. Nu aveam stare o clipa, mie imi trebuia agitatie, scandal, nebunie, viata traita nu citita, acceptam doar informatii succinte si la subiect. Nu era o forma de superficialitate, ci doar lumea o vedeam diferit, imi luam lectiile direct doar din  ceea ce percepeam prin simurile proprii si eram atata de naiva in a crede ca asa cum fac eu e suficient si e bine.  Romanele erau prea simandicoase, biografiile imi placeau dar de primele zece pagini teceam intr-o saptamana. De fantasy inca nu ma simt pregatita, iar de carti psihologice nici nu stiam eu foarte multe. A, inca  un motiv pentru care nu citeam era ca imi doream sa stau mai mult treaza seara iar cititul era ca un somnifer. Da, in continuare adorm repede daca ma pun sa citesc, doar ca ma pun mai din timp, nu cand deja imi pica ochii in gura. Adorm inainte de prima fraza (la fel si cu filmele, unori nu se termina genericul de inceput cu MGM si dusa sunt).

Pana la inceputul lui 2016 nu m-a prins cititul. Cartea preferata din ce  imi amintesc cred ca era “Shogunul”, imi placuse biografia lui Steve Jobs, fascinata de cea a lui Fleming, “Padurea Spanzuratilor” ocitisem ca s afac un rezumat, dar nimic de wow. De cand mi-am inceput o noua  viata, in lispa TV-ului si a fimelor piratate, mi-am luat carti. Si pe unde mergeam, mai imi luam cate una. Cum cartile in romana si engleza sunt mai greu de gasit aici, nu ratam niciun bookstore in aeroporturi sau in librariile internationale. De cate ori merg la Timisoara sau la Bucuresti, imi cumpar cel putin o carte. Imi cumpar din benzinarii si de la tarabe. Sunt obsedata. Le citesc doar prefata si am luat-o. Si le cam si termin, spre surprinderea mea. Si ce bucurie mare e momentul in care ajungi cu cartea cea proaspata, despre care nu stii inca nimic si incepi sa citesti prima pagina. Un gand subit ma electrocuteaza si manintreb oare ce o sa invat din ea, cum o sa fie vocea naratorului, oare o sa rad, o sa plang? Mereu mereu iau cartea si o miros cand o deschid. E atat de… a mea, de neatinsa, e ca si cum a fost scrisa doar pentru mine. Si acum inteleg pe aceia care nu dau carti din biblioteca de frica sa nu le mai fie inapoiate. Pentru ca devine un obiect atat de intim, nu din cauza a cat ai dat pe ea, ci din cauza legaturii secrete care s-a creat cu povestea in fiecare zi si in fiecare seara. Ati avut un dialog unic. Uneori cu personajele, uneori cu autorul, uneori cu tine insuti. Da, o carte devine un obiect personal, intim.

Unele carti le citesc ca o rugaciune inainte sa pun capul pe perina si simt ca trebuie sa fiu doar eu cu ele, nu le pot duce in aglomeratia de afara (“Jurnal” – Oana Pellea). Altele sunt ca o prajitura usoara, pe care o poti citi oriunde, e light, e draguta, te face sa zambesti dar nu iti da batai de cap (“The Happiness Project” – Gretchen Ruben). In altele nu te increzi neaparat, dar asa tare ti-a placut titlul ca a trebuit sa o ai. Le citesti cand nu mai ai ce altceva sa citesti (“De vorba cu Emma”).  Altele iti sunt dragi de cand pui mana pe ele si nu vrei sa le mai lasi si iti place lumea pe care o descoperi si nici macar nu e ceva ce poti da mai departe. Esti pur si simplu mai bogat cu o poveste, cu un univers. Dar cat e de frumos sa fii mai bogat cuun intreg univers  (“Angela’s Ashes” – Frank McCourt). Altele te impresioneaza, altele have-to-know-this-shits about life books (“Gut”).  Altele pur si simplu pentru ca … te-au atras atunci cand le-ai vazut pe raft (“Lectii de magie” – Elisabeth Gilbert, “Autobiografia lui Benjamin Franklin”, “Cele cinci limbaje ale iubirii”, Forta Binelui” – Daniel Goleman ).

Astea-s cartile mele de pe noptiera.  Acum. Unele sunt terminate dar parca mi-e greu sa le pun intr-un raft. Inca sunt atat de “ale mele” si nu vrea sa se prafuiasca. Inca nu vreau sa le miros si Ultima Pagina.

Advertisements

Vorbele frumoase si puterea de a fi TU

StockSnap_8672E0041A.jpg

De la o vreme incoace, pentru mine e foate important sa fiu true to myself. Asta inseamna nu neaparat sa fac doar ceea ce imi place, ca viata nu e asa de simpla. Dar si daca fac ceea ce nu imi place, sa fiu constienta ca nu imi place, sa stiu ca e pe un termen scurt si sa caut solutii pentru a inlocui sau a avansa sau sa rationez exact de ce mi se intampla lucrul respectiv. De exemplu, daca scopul e mult mai mare, I gotta do what I gotta do. Nu imi place sa spal vase. Da, dar imi place sa fie curat. Nu imi place sa ma chinui la sala sau prima jumatate de ora cand alerg pentru ca nu am aer. Dar imi place sentimentul de la final, cand am terminat exercitiile si imi place viata sanatoasa. Am asa, un raised awerness pentru ceea ce depinde de fiinta mea (sau cel putin incerc). Daca sunt frustrata, imi dau seama ca nu e starea mea naturala. Imi fac  lista in gand cu motivele pentru care as putea fi. Si fac si planul de actiune. Tind mereu la liniste. Si desi nu isi are loc concluzia asta aici (pentru ca nu asta e scopul post-ului), multe din frustrari si mici “jene” se rezova cu un dus fierbinte, spalat pe par si somn. Uneori, tocmai pentru ca  nu vreau sa fiu altceva decat sunt, par cumva prea melodramatica. Pentru ca imi place sa am deep-shit conversations si uneori uit sa mai dezmortesc atmosfera. Imi e greu sa raspund la “ce mai faci” intr-o propozitie pentru ca vreau sa impartasesc ceea ce fac. Nu ca sa ii dau celuilalt peste nas si sa ma pun eu mai smechera deasupra lui cu cate fac, ci doar din nevoia asta de a impartasi lucrurile frumoase, dintr-un pay it forward thought  si puterea exemplului. Cred ca avem atat de multe de invatat de la cei din jur si daca singurul moment in care poti crea o conexiune cu cineva e de la un “ce faci?”, vreau sa profit. De multe ori vorbaria asta mi-a adus oameni valorosi in viata si de asta si continui sa fac. Sa povestesc, sa expun, sa fiu asa cum sunt fara teama de a fi judecata ca nu stiu sa ma opresc la “bine, mersi”. Eu nu prea intreb “ce mai faci”, ci “cum iti este viata”, tocmai pentru ca vreau sa maximizez raspunsul primit de la celalalt. Tot din seria asta de “seriozitate” in discutii, folosesc cuvinte mari, cuvinte adevarate, cuvinte care au in impact in subconstientul celui care ma asculta. Nu pentru ca sunt vreo culta sau fac NLP cu altii (nu am puterea de manipulare in mine) , ci pentru ca eu chiar simt sa le folosesc. Si nu ma intereseaza daca oamenii se  uita  la mine chioras, pentru ca cei care inteleg, merita toate cuvintele astea. Nu ma dau in laturi sa folosesc “apreciez MULT ce ai facut pentru mine”, “esti un om minunat”, “imi este dor de tine”, “te iubesc tare”, “se vede ca faci cu DRAGOSTE ceea ce faci”, “am gresit, imi pare rau”… Mi-a fost greu la inceput, dar acum imi fac cruce chiar daca ma vede o lume intreaga. Pentru ca vorbim cu atata usuinta cu “cacat”, “imi bag picioarele” si alte expresii colorate(si eu le folosesc), dar cand e vorba de cuvinte si gesturi frumoase, ne este rusine sa nu fim bataie de joc. Dar noi ne uitam la noi?! De ce sa ne cenzuram cand putem fi mai buni cu noi sau cu cei din jur? Sa ne cenzuram singuri, din frica de a nu “da prea mult”,  de a nu “exagera”, de a face ceea ce simtim.

Pff, “toti suntem putin luati”. Dar prefer sa fiu “dusa de acasa” pentru ca vreau sa inspir si pe altii sa fie mai curati si mai frumosi si sa uite de atat societate si reguli si prostii. Nu acela e frame-ul la care trebuie sa ne relatam, ci ceea ce e in sufletul nostru, frame-ul nostru interior.

 

ps: Man, ce logoree fara sens:))

#9. Sa mananci in pat

stocksnap_iszthpzi2n

“Nu stiu altii cum sunt”, dar pe mine mai ia extazul cand stiu ca o sa ajung acasa si pentru cel putin doua ore o sa fiu singura si o sa imi pot pregati cina si o sa pot lasa totul imprastiat prin bucatarie, fara sa pun nimic la loc in frigider, ca dupa sa imi dau drumul la ceva film comic (ieri a fos “New Girl”, m-a distrat de numa-numa) si ca pot sa imi pun castronul in brate si nimeni nu o sa ma certe ca nu am pus la loc sau ca fac mizerie. Si dupa ce termin de mancat  stiu ca pot lasa totul pe langa mine, pe langa pat si sa JUST NOT CARE. Chiar cacaturile astea dau savoare vietii. Dacae veun noroc in a fi singura la parint,e acela ca niciodata nu ma plictisesc si sunt foarte resourceful in a-mi face sa-mi fie bine si cand sunt singura 🙂

#8. Prieteniile care n-au distanta

 

fb_img_1479371381098-01

Ieri a murit Leonad Cohen. Pentru mine el trebuia sa ia Nobelul. A fost prima veste pe care am citit-o cand m-am trezit. Si am plans. Am izbucnit. Parca a fost un prieten vechi. Ce sunt prietenii? Sunt acele prezente cu care traiesti emotii, care te fac sa te gandesti, care te fac sa filozofezi, sa iti pui intrebari si care sunt acolo atunci cand ai nevoie sa visezi, sa plangi, sa fii izolat de lume. Sunt aceia alaturi de care dansezi sau cu care iti petreci un drum lung. Lipsa prezentei fizice nu descalifica un prieten. Pe muzica lui Cohen am visat, am avut inspiratie, am scris. L-am ascultat in masina, am dansat singura si in doi, am ras imaginand-mi “a place where the kids like to play”. Kobain zice in “Pennyroyal tea” -“Give me a Leonard Cohen afterworld…So I can sigh eternally”.

Si uite asa, mi-am adus aminte de Amalia. Amalia mea care l-a vazut in concert la Bucuresti. Cand a plecat mi-a zis ca TREBUIE sa mearga, s-ar putea sa fie ultima data cand il vede. Eu mi-am spus ca TREBUIE sa mai fie si o alta data, refuz sa cred ca voi trai si nu voi fi fost amutita si inmarmurita in fata prezentei lui. Ieri m-am gandit mult la Amalia si la  cum ma sunase pe ultima melodie din concert, din  Piata Constitutiei. Eu eram in Timisoara, machiata, pregatita sa ies la party. Lumina era stinsa si timp de 5 minute, cat a durat apelul, mi-a fost frica sa respir sau sa deschid ochii, de frica sa  nu stric cumva magia ce intra pe canalul telefonic. A cantat “Take these waltz” si am plans din prima pana in ultima clipa. Fara sa ma auda nimeni. Dar Amalia m-a simtit. Si a plans si ea cu mine. Cred ca momentele in care doi oameni plang impreuna creeaza o legatura foarte puternica  E atat de dezarmant si de sincer… Ieri am sunat-o, la fel de pangacioasa sa ii spun ca nu mai e Cohen. Stia si asculta si ea, ca si mine, muzica lui. Nu mai vorbisem de 4 luni. A fost ca alaltaieri. A fost sincer, cu drag si cu dor, ca si cum nu e nevoie de cuvinte, ca si cum sufletele noastre stiau ce trebuie sa isi spuna. Da, prin telefon.

Azi dimineata am primit un mesaj de la ea. Cel mai frumos mesaj de multa vreme incoace.”M-am bucurat tare mult ca te-am auzit ieri. oricum, cand ti-am auzit vocea… nu mai puteamn sa vb de plans. ptr ca tu… tu si sensibilitatea ta.”. Da, Amalia, “astea-s cele mai faine prietenii, cand poti vorbi dupa o mie de ani si..sa plangi ca fraieru <3”

Preieteniile astea sunt cee care trec de limita timp si spatiu, mii de km inte noi, mii de ore distanta nevorbite. Insa dainuie, daiunie cum Cohen o sa dainuie mereu prin muzica lui, indiferent unde ar fi.

#7. The ordinary that is extraordinary

 

untitled

Momentul asta, asa cum e el. Eu in varful patului, concentrata la laptop, el tolanit pe burta citind manualul de utilizare al noului lui “gadget” primit de ziua lui. E atat de prins, parca ar citi Odiseea. E atat de bine ca nici nu imi trecea prin gand sa scriu despre asta. Lasam momente din cotidian, the”ordinary” sa treaca fara sa le consemnam. Nu pe hartie, dar undeva, macar in minte sa ne spunem “ba, e bine..nu stiu de ce, dar e totul bine”. Poate va veni o vreme cand nu va mai fi bine si nu vom stii ce era atat de bine inainte si cum sa ne recreem momentul ala.

In ultima vreme am observat ca am o recunostinat acuta fata de lururile oridnary si extrordinary care mi se intampla (sau nu mi se intampla). De exemplu azi am intrat in lift si am vazut ca ciferele liftului au si limbaju Braille. Si circuitele din capul meu, intre parter si etajul 3 au facut o semianaliza referitor la de care simt simt m-as putea lipsi daca ar fi sa aleg. Daca as orbi, dar as auzi si as vorbi, mi-ar lipsi multe repere, si parca as vrea sa vad. Nu stiu, puii mei, sa imi vad copilul in brate, sa il vad pe iubitul meu zambind, sa vad cand trec strada, sa ma pot orienta, sa pot lua decizii despre bunatatea oamenilor in funtie de contextul pe care il vad, sa nu imi omor instinctul de detectiv care observa totul. Daca nu as putea vorbi, dar as vedea si auzi, cred ca as fi frustrata sa trabuiasca sa scriu totul pe hartie si as exploda sa nu pot sa imi impartasc filozofia de viata la o cana de ceai cu cel mai bun prieten. Da , inainte de etajul 3 am concluzionat ca cel mai mic rau dintre toate relele ar fi sa nu pot auzi, dar sa vad si sa vorbesc. Ca desi imi ia o viata sa invat chiar si Italiana, as invata sa citesc pe buze si ar fi cumva ok. Si pe urma m-a traznit. Sunt chiar idioata, nu as mai auzi niciodata muzica. Nu, nu. Am iesit din transa din lift, am intrat in casa si am multumit lui Dumnezeu ca sunt sanatoasa si nu am nicio problema din asta si numai gandul ca as putea avea m-a daramat.

Da, recunostinta se exerseaza zi de zi, clipa de clipa.

Off, ce moment am acum. Parca nu e viata mea.

Sa fii in Italia, sa scrii in Romana, sa asculti muzica frantuzeasca si sa vorbesti in Engleaza. Cina sa fi fost gatita si savurata in doi, shushi la aperitiv si pui cu legume la felul 2, chiuveta curata, o tura mare de haine spalata. Lumina sa fie difuza in camera si temperatura numai bine de stat deasupra plapumei, imbracat lejer. Sa scriu. Da, asta e Linistea. Asta e The Extraordinary.

Mantre culese din 2016

imag7206

Am cateva cuvinte pe care vreau sa mi le spun. Anul 2016 a fost concentrat pe Iubire. Daca in 2015 am fost ocupata cu cunoasterea de sine, introspectia, analiza, concluzionarea, anul 2017 a venit la fix ca anul de “practica”. Primele 6 luni am mai avut cateva lectii de invatat referitor la viata mea si directia in care merg, iar acuma sunt in plin plan de a pune in aplicare toate lectiile si educarea mea, zi de zi, in privinta asta. Sa bata tobele.. pam pam. Mai jos, o listuta cu ce fac acum (si nu faceam inainte):

  1. “Stiu ce inseamna sa ai “indeajuns”, fac diferenta intre lucrurile esentiale si cele mai putin esentiale. Fericirea tine de perspectiva ”
    De exemplu, imi dau seama ca ptr a fi fericita nu am nevoie de o casa mare, desi la inceput simteam o mica frustrare referitoare la asta. Obisnuita intr-o Romanie in care la 25 de ani majoritatea din cercul meu au apartamentul lor, am fost dezamagita sa aflu ca in Italia e foarte greu sa iti cumperi un apartament. Fericirea nu e casa in care stai, ci dragostea ce pluteste in 2 camere, stiind ca locusorul tau a  fost aranjat cu dragoste, in care te simti sigur si il simti “acasa”. In care asternuturile si chiuveta e curata, in care florile isi au locul de cinste si in care te poti cuibari in bratele celui de langa tine.
  2. “Am 30 de ani si in toate capitolele din viata mea sunt doar la inceput.”
    Nu, nu e o scuza pentru ce nu am apucat inca sa fac sau o scuza ca nu am facut mai mult. Dar cand ajungi frustrat de faptul ca nu ai mai mult, mai repede, trebuie sa imi aduc aminte ca sunt doar la inceput de drum. Da, vreau copii dar imi aduc aminte de tot drumul meu de a ajunge aici, langa Omul meu, cu prieteni noi si frumosi, intr-o tara care imi ofera munti si mari si multe kilograme in plus. Imi aduc aminte de toate calatoriile mele, de toti de care am fost parasita si toti cei pe care nu i-am iubit. Sunt exact in momentul unde trebuia sa fiu in viata mea, nici mai mult, nici mai putin.
  3. “Cu oricat de putini bani, tot poti sa faci tot (sau sa simti tot).”
    Da, eu nu cred ca in scuze de genul “nu merg la sport ca nu am bani”. Iesi afara si alearga, mergi la munte, investeste intr-o bicicleta si gaseste noi modalitati de afi actio. Nu cred in “noi nu mergem in concediu ca strangem bani”. Important e sa schimbi cotidianul, de a pleca de acasa, de a-ti schimba putin energia.
    Si nici eu nu am voie sa folosesc scuza asta. De aia, regula de mai sus ma face sa devin inventiva, plina de resurse de a gasi alternative ptr a face ceea ce imi doresc, in lipsa banilor (mai multi). Pentru ca dintr-o experienta nu conteaza locul unde de afli,ci feelingul cu care esti inlocul respectiv. Si feelingul ala nu e dat de lumea de afara, ci de universul interior. Da, nu toti pot merge in Bali in fiecare an, dar un mega trip prin tara, cu cortul, in hostel, cu prietenii, in 2 sau singur iti poate aduce atat de multa bucurie. E mai posibil sa il tii minte decat daca stai la 5 stele in Grecia. Beacause is about the feeling.
  4. “Cand ceva ma nelinisteste, SPUN si nu ma mai consum ca o lumanare in silentium.”
    Totusi, imi iau cateva momente/ ore/ zile inainte de a actiona. Toleranta nu inseamna sa treci cu vederea, ci de a discuta si a ajunge la rezultatul dorit. Important e ca celalalt sa inteleaga cum vezi tu lucrurile si de ce exista o diferenta intre voi. Important e sa mitighezi diferentele, sa faci prapastia mai mica, pentru ca data viitoare amandoi sa fie mai atenti. Si merge! Plang in mine si ma supar, dar stiu ca lucrul pe care mi-l doresc cel mai putin e sa fiu suparata. Niciodata asta nu “da o lectie”. Asta merge doar la oamenii slabi. E atat de egoist. Sa santajezi pe cineva cu “frica”, de frica sa nu te mai porti tu urat cu ei ca o consecinta a unor actiuni.
  5. “Cand simt ca un mediu nu imi face bine, PLEC. Cand simt ca o discutie nu e pentru mine, ca imi zgarie principiile morale, plec.”
    Nu dau lectii nimanui si nu sunt cu nasul pe sus. Avem dreptul sa fim diferiti. Imi exercit acest drept.
  6. “Mai putin cu “eu vreau”, “nu am”, “eu am” si mai mult “eu sunt”, “eu voi fi”. Focus pe drumul spiritual, nu lumea materiala.”
  7. “Cea mai importanta revelatie pentru mine a fost ca unul din scopurile mele in viata e SA FIU FERICITA.”
    Banal, nu? Ai crede ca toti sunt asa. Nu, nu cred. Cel putin actiunile celorlati nu par sa reflecte acest lucru. Autocompatimirea, neschimbarea unei situatii care dureaza de mult, mizeria de care se inconjuoara unii. Tot ceea ce nu adera la scopul meu, voi schimba.
  8. “Energia mea e importanta pentru mine si cei din jur.”
    Aleg sa o ofer doar persoanelor care stiu sa se bucure de ea, nu cei care isi bat joc sau care nu o aprecieaza.
  9. “Toti oamenii se iau cu bune si cu rele.”
    Si trebuie sa accepti si defectele unui om, iar daca le intelegi si rareori esti “dezamagit”. Dar ia-l pentru cele “bune”, atata timp cat nu conflicta cu tine.
  10. “Tot ceea ce fac o fac ptr mine, nu ptr a castiga aprecierea celor din jur, nu pentru a primi ceva in schimb.”
    Dragostea pe care o ofer o ofer pentru mine pentru ca vreau, nu pentru a fii iubita. Cadourile pe care le fac, le fac pentru ca oamenii imi sunt dragi, nu ca sa primesc cadou de ziua mea. Ma implic pentru  mine, nu ptr ca castiga respectul celorlalti. Pentru ca respectul, dragostea si reactiunea vine doar in momentul in care actiunile tale sunt dezinteresate.
  11. “Peste nevoile maslow de baza, cel mai important pentru mine e sa am o relatie frumoasa.”
    Nu pot defini “frumoasa”, dar vorba Mariei. Cand nu trebuie sa te explici cat de bine e, abia atunci insemana ca e bine. Asta vreau. La asta tind. Nu tind la casatorie si nu ma streseaza. Pentru ca daca stiu ca azi e bine si stiu cum sa fac si maine sa fie bine, ajungi la infinit, nu? Viata se traieste zi de zi. Mindfulness, nu trairea in viitor.
  12. Nu e o lectie noua, dar “Oamenii pe care ii ai aproape  (fizic sau moral) iti dau calitate vietii si o fac mai buna, over the top”.
    Anul asta ii apreciez mai mult si vreau sa le si arat asta.
  13. “Ai mei. Sunt cea mai importanta relatie din viata mea si tot ce sunt sunt datorita lor si sunt cea mai norocoasa.”
    Nici noi nu stim cum s-a intamplat sa fim toti “oameni mari”, dar increderea pe care o au in minte imi da aripi!