#10. Mirosul unei carti proaspete

1zjctn7crq

Ioai, deci io chiar ma mir ca scriu despre asta. Si asta pentru ca atunci cand eram mica aveam o vorba: “da-mi sa fac oricate culegeri de mate, numai nu imi da sa citesc”. Si, intr-adevar, cam 30 de ani nu m-au pasionat cartile. Mi se parea plicitisitor, pentru oameni fara lucruri mai bune de facut decat cititul si, unde mai pui ca, neavand o memorie foarte buna, mi se parea ca citesc degeaba. Ca si filmele la care te uiti dar atunci cand se vorbeste despre ele pe undeva, habar n-ai ca le-ai vazut vreodata. Bine, asta cu memoria are si parti bune, faptul ca de cate ori te uiti la acelasi film, de atatea ori gasesti ceva nou (chiar daca nu este) si razi de mai multe ori la aceeasi gluma.

Andreea Raicu zicea intr-un interviu ca ea pana pe la treizeci si ceva de ani nu a putut face yoga. Si ei i se parea plictisitoare si nu putea sta locului o clipa. Acum insa, de cand si-a gasit echilbrul interior, a devenit mare fan declarat yoga si meditatie. Ei bine, uitandu-ma in urma, asta  cred si eu despre mine si relatia cu cartile. Nu aveam stare o clipa, mie imi trebuia agitatie, scandal, nebunie, viata traita nu citita, acceptam doar informatii succinte si la subiect. Nu era o forma de superficialitate, ci doar lumea o vedeam diferit, imi luam lectiile direct doar din  ceea ce percepeam prin simurile proprii si eram atata de naiva in a crede ca asa cum fac eu e suficient si e bine.  Romanele erau prea simandicoase, biografiile imi placeau dar de primele zece pagini teceam intr-o saptamana. De fantasy inca nu ma simt pregatita, iar de carti psihologice nici nu stiam eu foarte multe. A, inca  un motiv pentru care nu citeam era ca imi doream sa stau mai mult treaza seara iar cititul era ca un somnifer. Da, in continuare adorm repede daca ma pun sa citesc, doar ca ma pun mai din timp, nu cand deja imi pica ochii in gura. Adorm inainte de prima fraza (la fel si cu filmele, unori nu se termina genericul de inceput cu MGM si dusa sunt).

Pana la inceputul lui 2016 nu m-a prins cititul. Cartea preferata din ce  imi amintesc cred ca era “Shogunul”, imi placuse biografia lui Steve Jobs, fascinata de cea a lui Fleming, “Padurea Spanzuratilor” ocitisem ca s afac un rezumat, dar nimic de wow. De cand mi-am inceput o noua  viata, in lispa TV-ului si a fimelor piratate, mi-am luat carti. Si pe unde mergeam, mai imi luam cate una. Cum cartile in romana si engleza sunt mai greu de gasit aici, nu ratam niciun bookstore in aeroporturi sau in librariile internationale. De cate ori merg la Timisoara sau la Bucuresti, imi cumpar cel putin o carte. Imi cumpar din benzinarii si de la tarabe. Sunt obsedata. Le citesc doar prefata si am luat-o. Si le cam si termin, spre surprinderea mea. Si ce bucurie mare e momentul in care ajungi cu cartea cea proaspata, despre care nu stii inca nimic si incepi sa citesti prima pagina. Un gand subit ma electrocuteaza si manintreb oare ce o sa invat din ea, cum o sa fie vocea naratorului, oare o sa rad, o sa plang? Mereu mereu iau cartea si o miros cand o deschid. E atat de… a mea, de neatinsa, e ca si cum a fost scrisa doar pentru mine. Si acum inteleg pe aceia care nu dau carti din biblioteca de frica sa nu le mai fie inapoiate. Pentru ca devine un obiect atat de intim, nu din cauza a cat ai dat pe ea, ci din cauza legaturii secrete care s-a creat cu povestea in fiecare zi si in fiecare seara. Ati avut un dialog unic. Uneori cu personajele, uneori cu autorul, uneori cu tine insuti. Da, o carte devine un obiect personal, intim.

Unele carti le citesc ca o rugaciune inainte sa pun capul pe perina si simt ca trebuie sa fiu doar eu cu ele, nu le pot duce in aglomeratia de afara (“Jurnal” – Oana Pellea). Altele sunt ca o prajitura usoara, pe care o poti citi oriunde, e light, e draguta, te face sa zambesti dar nu iti da batai de cap (“The Happiness Project” – Gretchen Ruben). In altele nu te increzi neaparat, dar asa tare ti-a placut titlul ca a trebuit sa o ai. Le citesti cand nu mai ai ce altceva sa citesti (“De vorba cu Emma”).  Altele iti sunt dragi de cand pui mana pe ele si nu vrei sa le mai lasi si iti place lumea pe care o descoperi si nici macar nu e ceva ce poti da mai departe. Esti pur si simplu mai bogat cu o poveste, cu un univers. Dar cat e de frumos sa fii mai bogat cuun intreg univers  (“Angela’s Ashes” – Frank McCourt). Altele te impresioneaza, altele have-to-know-this-shits about life books (“Gut”).  Altele pur si simplu pentru ca … te-au atras atunci cand le-ai vazut pe raft (“Lectii de magie” – Elisabeth Gilbert, “Autobiografia lui Benjamin Franklin”, “Cele cinci limbaje ale iubirii”, Forta Binelui” – Daniel Goleman ).

Astea-s cartile mele de pe noptiera.  Acum. Unele sunt terminate dar parca mi-e greu sa le pun intr-un raft. Inca sunt atat de “ale mele” si nu vrea sa se prafuiasca. Inca nu vreau sa le miros si Ultima Pagina.

#7. The ordinary that is extraordinary

 

untitled

Momentul asta, asa cum e el. Eu in varful patului, concentrata la laptop, el tolanit pe burta citind manualul de utilizare al noului lui “gadget” primit de ziua lui. E atat de prins, parca ar citi Odiseea. E atat de bine ca nici nu imi trecea prin gand sa scriu despre asta. Lasam momente din cotidian, the”ordinary” sa treaca fara sa le consemnam. Nu pe hartie, dar undeva, macar in minte sa ne spunem “ba, e bine..nu stiu de ce, dar e totul bine”. Poate va veni o vreme cand nu va mai fi bine si nu vom stii ce era atat de bine inainte si cum sa ne recreem momentul ala.

In ultima vreme am observat ca am o recunostinat acuta fata de lururile oridnary si extrordinary care mi se intampla (sau nu mi se intampla). De exemplu azi am intrat in lift si am vazut ca ciferele liftului au si limbaju Braille. Si circuitele din capul meu, intre parter si etajul 3 au facut o semianaliza referitor la de care simt simt m-as putea lipsi daca ar fi sa aleg. Daca as orbi, dar as auzi si as vorbi, mi-ar lipsi multe repere, si parca as vrea sa vad. Nu stiu, puii mei, sa imi vad copilul in brate, sa il vad pe iubitul meu zambind, sa vad cand trec strada, sa ma pot orienta, sa pot lua decizii despre bunatatea oamenilor in funtie de contextul pe care il vad, sa nu imi omor instinctul de detectiv care observa totul. Daca nu as putea vorbi, dar as vedea si auzi, cred ca as fi frustrata sa trabuiasca sa scriu totul pe hartie si as exploda sa nu pot sa imi impartasc filozofia de viata la o cana de ceai cu cel mai bun prieten. Da , inainte de etajul 3 am concluzionat ca cel mai mic rau dintre toate relele ar fi sa nu pot auzi, dar sa vad si sa vorbesc. Ca desi imi ia o viata sa invat chiar si Italiana, as invata sa citesc pe buze si ar fi cumva ok. Si pe urma m-a traznit. Sunt chiar idioata, nu as mai auzi niciodata muzica. Nu, nu. Am iesit din transa din lift, am intrat in casa si am multumit lui Dumnezeu ca sunt sanatoasa si nu am nicio problema din asta si numai gandul ca as putea avea m-a daramat.

Da, recunostinta se exerseaza zi de zi, clipa de clipa.

Off, ce moment am acum. Parca nu e viata mea.

Sa fii in Italia, sa scrii in Romana, sa asculti muzica frantuzeasca si sa vorbesti in Engleaza. Cina sa fi fost gatita si savurata in doi, shushi la aperitiv si pui cu legume la felul 2, chiuveta curata, o tura mare de haine spalata. Lumina sa fie difuza in camera si temperatura numai bine de stat deasupra plapumei, imbracat lejer. Sa scriu. Da, asta e Linistea. Asta e The Extraordinary.

#6. O melodie noua consumata pe repeat

Uneori trec saptamani, poate luni fara sa ma simt inspirata de o noua piesa. Si ziua de munca trece mai greu, daydreaming-urile sunt puse pe pauza si nu am soundtrack. Imi curg gandurile si viata mult mai bine cand in cap mi se deruleaza un soundtrack. Cred ca am fost facuta pe muzica (Bine, o alta teorie de-a mea este ca am fost facuta in apa, la cat imi place. Ar putea fi o combinatie de genul in apa, in timp ce ai mei fredonau ceva?!. Ok, too much info).

Cand eram mica ma uitam la Ally McBeal cu mama si imi aduc aminte cum mergea la psiholog si parea sa isi bata joc de ea. O punea sa incerce tot felul de chestii sa isi ajute dramele de zi cu zi. Si i-a sugerat sa isi gaseasca un soundtrack vesel pe care sa il cante in momente critice. Si asa intra Ally in lumea ei cand era lumea mai draga pentru cei din jur. “Tell him that you’re never gonna leave him, tell him that you’re always gonna love him”. Si acuma ma face sa zambesc aducandu-mi aminte ce zapacit dadea din cap.

Na, am invatat lectia asta atunci si exact asa merg eu pe strada: fredonand si orice cuvant imi aduce aminte de melodia mea e ca un trigger ce ma face sa o cant. Si o cant in gand, o cant zumzait, uneori cu versuri intregi, sunt si chitara si pianul si basul si vocea. E toata simfonia in capul meu si isi desfasoara grandoarea dincolo de studio, de scena, de youtube, de cd, de radio. E vie in mine si nu ma pot dezlipi de ea. O meodie noua e ca un bandaj care se lipeste si greu, tare greu mi-o pot scoare din cap. De obicei scap de ea cand apare o alta care sa ma fascineze sau chiar e o perioada “fara muzica”. Da, am si perioade fara muzica, asa cum spuneam la inceput. Sunt zile tare gri, zile in care simt ca mananc nisip. Asa, fade.

Si atunci, cand dau din intamplare peste o piesa facuta parca  pentru mine, se face lumina. Ma trezesc dimineata,  o ascult la micul dejun (El, pe la a 3a zi nu ma mai suporta 🙂 ). Ies din casa, imi consum netul ca sa o ascult de cateva ori pana la birou. Ajung la birou, le-o pun si colegilor sa o asculte. Ii vad ca uneori se uita pe pereti dar sunt sigura ca daca macar pe unul l-ar atinge asa cum ma atinge pe mine, i-as face ziua mai buna. E contributia mea sociala 🙂 O share-ui cu toata lumea, o trimit pe whatup, prin mesaje si (uneori, nu mereu) pe facebook. Da, chiar simt ca pot face lumea mai fericita asa. Sau macar mai bogata putin. Daca e sa calculam si am cel putin o medie de 2 melodii pe luna, de prin 2000 cand se difuza Ally MacBeal, am cam strans o colectie generoasa. Si cand aud pe undeva melodia urlu in gura mare: “asta e melodia mea preferata din lume!!”. Cei care ma stiu mai bine nu inteleg cum de am atatea melodii care sunt “cele mai preferate din lume”. De aia! Asa cum poti sa ai mai multi cei mai buni pieteni, poti sa ai si mai multe melodii “cele mai preferate”. Penru ca viata e atata de frumoasa pe MUZICA!

 

Saptamana asta: Mumford and Sons, live in Africa. Iar clipul, clipul! Cum traiesc oamenii astia muzica. Cata pasiune.

#5. Melodia ta preferata e cantata in concert

2016-07-04 02.01.38 1

Se intuneca usor, dupa deja o ora si jumatate de concert, luminile erau stinse si stadionul San Siro era plin-ochi. El, in mijlocul scenei, incepe o progresie de chitara cunoscuta. Lumea se trezeste incet-incet, recunoaste melodia si incepe sa urle, sar toti in picioare si Bruce continua, cu ochii inchisi, sa cante la chitara. Un minut mai tarziu, vocea lui, in tonalitate joasa te duce in poveste:

“Well, it seems like I’m caught up in your trap again
And it seems like I’ll be wearing the same old chains
Good will conquer evil and the truth will set me free
And I know someday I will find the key
And I know somewhere I will find the key”

Sufletul meu e ca un balon, cand muzica e in sincronizare perfecta cu bataile inimii, se umfla, se umfla, se umfla, iar la refren da pe afara, se revarsa. Si atunci zambetul este mai mare decat incape intre doua urechi, simturile imi sunt ascutite, imi intra ritmul prin toti porii, sar, imi arunc mainile in aer, dau din cap si nu mai exista “curgerea timpului”.Exista doar “aici” si “acum”.

O data cu mine, se aprind toate luminile si mii de suflete ca al meu arunca  mainile in aer si canta la unison.

“Now it seems like I’ve been playing your game way too long
And it seems the game I’ve played has made you strong

Because I’m trapped
Ooh yeah, trapped”

Jason Silva are un filmulet in Shots of Awe: “We cry when something is more beautiful than we ever imagined”. Cred ca sufletele frumoase plang cand sunt sensibilizate de o emotie puternica. Pentru mine este imbatabil feelingul ala cand intre oameni nu mai exista religie, sex, varsta, ce haine porti, cat de lung ai parul, cati bani ai sau pe cine tii de mana. Cand o masa de mii de oameni devine un sigur glas, un singur suflet si in aer se emana o energie masiva.

Aaa, si mai e ceva… cum, dar Cum sa rezisti chitarii electrice combinat cu solo de saxofon?

Bruce Springsteen & The E Street Band – “Trapped”

 

#4. Un nou episod din serialul preferat

Processed with VSCOcam with hb2 preset

Ai o zi “meh”. Nu prea ai vorbit cu lumea, ai stat la calculator toata ziua, nu ai chef sa iti suni prietenii, iubitul a disparut in lumea lui, nici un whatzup nu ti-a trimis, ai mancat ceva doar sa iti umpli stomacul, nu ai ascultat nicio melodie buna si tot internetul e plin de junk. Ai dat scroll in  gol vreo 8 ore, productivitatea tinde la zero, in birou e camcals, te-ai lipit de scaun si afara e toropeala.

Cu jumate de ora inainte sa pleci de la birou proiectezi ce seara banala vei avea, ca  nu ai nimic de mancare acasa, ca nu ai programat nicio cina, abonamentul la sala a expirat si el lucreaza peste program. Dar iti aduci aminte ca e Joi. Si Joi iese ultimul episod din serialul tau preferat. Si te trece un fior prin tot corpul. Parca cineva ti-a dat cea mai buna  veste.

Cinsprezece minute inainte sa pleci de la birou proiectezi ce seara faina vei avea – doar pentru tine, ca parca mai ai ceva salata si telemea in frigider si te vezi infulecand din bol in pat, stiind ca in casa voastra se mananca la masa. Deja simti cum aerul conditionat va raci camera si pe tine, cum jaluzelele vor fi trase, cum dai play la film si te bucuri cand vezi ca ai 50 de minute de pure pleasure.

Recunosc, eu sunt usor ipocrita pentru ca pana si mie imi e rusine sa spun ca imi plac povestile infantile cu vampiri 🙂 Dar le urmaresc si pana si un episod din “Vampire Diaries” ma face sa uit de cat de “meh” imi e ziua si sa o transform intr-una “doar penru mine”. Pentru ca o zi pe care o petreci facand ceea ce iti place, e o zi castigata, nu e una pierduta. Chiar daca inseamna sa versi o lacrima la “Grey’s Anatomy”, sa razi la “Big Bang Theory” sau sa just relax a bit cu “The Originals” (da, sunt multe seriale cu vampiri:)).

Cu zece minute inainte sa ajunga el acasa, te uiti in jur si e plin de ambalaje, dormitorul miroase a otet si partea lui de pat a luat forma ta. Ai cinci minute sa devi din nou femeia perfecta, asa ca fugi si spala vasele, sa te prinda in fapt. Mai bine decat lesinata in pat, nu?

NJoy,

T.

 

#3. Acel Avocado

f11882d6544d823adae251a3a56009ba

Daca nu v-ati uitat inca, uitati-va la filmul “Inside Out”. Sunt desene animate, din alea faine pentru oameni mari, care reusesc sa te sensibilizeze si sa scoata putin copilul din tine la suprafata. Acolo o veti gasi si pe JOY, care are grija ca totul in capul si corpul lui Riley sa se petreaca normal, ea avand o voiosie si un optimism fara de care oricare problema ar fi una de nerezolvat. Poate de aia mi-a si placut asa de mult filmul. Daar, o scena ce mi-a ramas in minte este cea in care bebela incerca pentru prima data “broccoli”, iar “Disgust” are grija sa il treaca pe lista gusturilor care nu ii plac. Ei, cred ca acelasi mecanism s-a intamplat in capul celor mai multi prieteni de-ai mei, care au trecut “avocado”-ul pe lista mancarurilor “yaki”. Lucky me, I had a JOY inside my head si mi-a placut din prima. Dar dincolo de asta, i-am avut pe mama si pe tata care mi l-au servit prima data cu un sos dijon, in Fanta, cand aveam zece ani. Nici nu aveam noi in Romania inca asa ceva, importurile din Peru nu functionau la fel de bine ca si azi. Tin minte ca de cate ori plecam intr-o vacanta in afara tarii, fugeam sa imi cumpar avocado si branzeturi “la pachet”. Da, imi ajunge o banca intr-un parc si 2 gustari din rucsac sa fiu fericita intr-o excursie… si-un cort.. si un yager.

Imi aduc aminte ca Au il numea “slanina”, insa am incercat si eu, ca si ai mei, sa le deschid ochii celor din jur. Nu stiu ce a facut click in capul ei, insa s-a indragostit iremediabil dupa cativa ani de fructul asta atat de drag mie. Poate si curentul “heathy” a ajutat si toate studiile din jurul lui, dar eu vreau sa cred ca JOY-ul meu a fost contagios.

Ce face un “avocado” sa fie “acel avocado”? Sa fie usor dulceag, sa poti baga lingura in el, sa fie proaspat si dupa fiecare gura sa simti cum vitaminele si uleiurile iti invadeaza corpul. Ce face o “prietenie” sa fie o”acea prietenie”? Cand prietena ta a gasit “acel avocado”, si chiar daca e singurul, sa iti aduca jumatate din el in servetel, la usa, sa gusti si tu.

Pretty mind blowing for me. Graceful.

 

Stay In JOY,

T.

 

 

#2. Cand iti iese pentru prima data o reteta

12959981_562380147268910_311555865_n(1)

Ma simt foarte norocoasa sa traiesc intr-o vreme in care Femeia care gateste a devenit ceva dincolo de preconceptia “la cratita”. Usor hipsteresc, ca si gagicile care citesc, dudes-ii tineri cu copil in brate si corporatistii care merg la munca cu  bicicleta. O vreme in care niste concepte atat de vechi si de bun simt ca cele de mai sus au fost aduse intr-o alta lumina, cultura “cool”-ului. Gatesc nu ca sa economisesc bani, ci pentru bucuria de a imparti “ceva-bun” cu cei de langa mine, putin mai sanatos, dar mai ales pentru fericirea ce o simt cand vad zambetul celorlalti cand degusta prima data din bucate. Si ma bucur ca pot experimenta cine, brunch-uri si deserturi, doar de dragul gatitului si al momentului, departe de gandul de a “hrani” la famiglia pentru 3 zile cu o oala de ciorba. Da, da, toate isi au rolul lor, si sarmele si tocanita, dar am primit bucataria gourmet in viata mea cu bratele deschise si… stomacul gol.

Cum functioneaza “reteta de gatit”: citesc bloguri pana salivez, imi fac planuri de cumparaturi toata ziua pe cate un post-it roz, ratacesc, regasesc post-it-ul, ajung acasa fericita cu “toate” ingredientele, de fapt mai uit cate unul, fug din nou la magazin (de obicei unul mai scump), revin acasa, pun muzica tare (procesul asta trebuie asezonat cu muzica buna, asa cum la final vinul trebuie paired cu mancarea), dau cateva piruiete prin bucatarie, iau telefonul langa mine si il deschid de atatea ori pana cand la final e tot uns. Dar fac ceea ce trebuie facut cu sfintenie. Si mai torn si un strop de drag.

Timpul are alta notiune, e meditatie. Cand nu te mai gandesti la nimic altceva, te dedici prezentului si la final te miri si tu cat de bine seamana cu originalul. Asezi totul frumos pe farfurii si te pui la masa cu El, cu prietenii sau pur si simplu te infrupti din cratita. Si stii ce ai facut? Ai adus putina ARTA in viata ta si a celorlalti. Aaa, si cel mai mare JOY e cand peste o saptamana iti spun: “nu mai faci inca o data tarta cu mascarpone si capsuni, mi-e pofta si tare buna ti-a iesit data trecuta”.

Hihi. Eu azi o sa gatesc niste quinoa cu avocado si legume. Sau poate un humus (de oi gasi niste tahini) ca El inca nu stie ca stiu sa fac. Voi ce aveti in plan?

N’JOY,

T.