De la o vreme incoace, pentru mine e foate important sa fiu true to myself. Asta inseamna nu neaparat sa fac doar ceea ce imi place, ca viata nu e asa de simpla. Dar si daca fac ceea ce nu imi place, sa fiu constienta ca nu imi place, sa stiu ca e pe un termen scurt si sa caut solutii pentru a inlocui sau a avansa sau sa rationez exact de ce mi se intampla lucrul respectiv. De exemplu, daca scopul e mult mai mare, I gotta do what I gotta do. Nu imi place sa spal vase. Da, dar imi place sa fie curat. Nu imi place sa ma chinui la sala sau prima jumatate de ora cand alerg pentru ca nu am aer. Dar imi place sentimentul de la final, cand am terminat exercitiile si imi place viata sanatoasa. Am asa, un raised awerness pentru ceea ce depinde de fiinta mea (sau cel putin incerc). Daca sunt frustrata, imi dau seama ca nu e starea mea naturala. Imi fac lista in gand cu motivele pentru care as putea fi. Si fac si planul de actiune. Tind mereu la liniste. Si desi nu isi are loc concluzia asta aici (pentru ca nu asta e scopul post-ului), multe din frustrari si mici “jene” se rezova cu un dus fierbinte, spalat pe par si somn. Uneori, tocmai pentru ca nu vreau sa fiu altceva decat sunt, par cumva prea melodramatica. Pentru ca imi place sa am deep-shit conversations si uneori uit sa mai dezmortesc atmosfera. Imi e greu sa raspund la “ce mai faci” intr-o propozitie pentru ca vreau sa impartasesc ceea ce fac. Nu ca sa ii dau celuilalt peste nas si sa ma pun eu mai smechera deasupra lui cu cate fac, ci doar din nevoia asta de a impartasi lucrurile frumoase, dintr-un pay it forward thought si puterea exemplului. Cred ca avem atat de multe de invatat de la cei din jur si daca singurul moment in care poti crea o conexiune cu cineva e de la un “ce faci?”, vreau sa profit. De multe ori vorbaria asta mi-a adus oameni valorosi in viata si de asta si continui sa fac. Sa povestesc, sa expun, sa fiu asa cum sunt fara teama de a fi judecata ca nu stiu sa ma opresc la “bine, mersi”. Eu nu prea intreb “ce mai faci”, ci “cum iti este viata”, tocmai pentru ca vreau sa maximizez raspunsul primit de la celalalt. Tot din seria asta de “seriozitate” in discutii, folosesc cuvinte mari, cuvinte adevarate, cuvinte care au in impact in subconstientul celui care ma asculta. Nu pentru ca sunt vreo culta sau fac NLP cu altii (nu am puterea de manipulare in mine) , ci pentru ca eu chiar simt sa le folosesc. Si nu ma intereseaza daca oamenii se uita la mine chioras, pentru ca cei care inteleg, merita toate cuvintele astea. Nu ma dau in laturi sa folosesc “apreciez MULT ce ai facut pentru mine”, “esti un om minunat”, “imi este dor de tine”, “te iubesc tare”, “se vede ca faci cu DRAGOSTE ceea ce faci”, “am gresit, imi pare rau”… Mi-a fost greu la inceput, dar acum imi fac cruce chiar daca ma vede o lume intreaga. Pentru ca vorbim cu atata usuinta cu “cacat”, “imi bag picioarele” si alte expresii colorate(si eu le folosesc), dar cand e vorba de cuvinte si gesturi frumoase, ne este rusine sa nu fim bataie de joc. Dar noi ne uitam la noi?! De ce sa ne cenzuram cand putem fi mai buni cu noi sau cu cei din jur? Sa ne cenzuram singuri, din frica de a nu “da prea mult”, de a nu “exagera”, de a face ceea ce simtim.
Pff, “toti suntem putin luati”. Dar prefer sa fiu “dusa de acasa” pentru ca vreau sa inspir si pe altii sa fie mai curati si mai frumosi si sa uite de atat societate si reguli si prostii. Nu acela e frame-ul la care trebuie sa ne relatam, ci ceea ce e in sufletul nostru, frame-ul nostru interior.
ps: Man, ce logoree fara sens:))
Carte de colorat... Viata 